~ n i g h t f r o s t ~

luni, 24 decembrie 2007, 02:52:53

Cioran, Cartea amăgirilor

Cu cit cunosti un om mai bine si mai mult, cu atit esti mai aproape de o fatala despartire de el. Cunoasterea detaseaza o fiinta de alta si anuleaza grauntele de mister ce se afla in orice existenta, cit de plata ar fi ea. Oamenii rezista atit de putin cunoasterii, incit dupa scurt timp prezenta lor este o oboseala si o iritare. Orice cunoastere aduce o oboseala, un dezgust de fiinta, o detasare, deoarece orice cunoastere este o pierdere, o pierdere in fiinta, in existenta.

Toate sarutarile pe care nu le-am dat si toate sarutarile pe care nu le-am primit, zimbetele care nu ni s-au deschis si atitea timiditati ale iubirilor noastre nu ne-au intarit si nu ne-au pecetluit oare singuratatile ? Nu ne-au facut luptatori si exaltati atitea refuzuri ale vietii ? Si cind noi insine ne-am refuzat, n-am facut-o cu mindria si speranta altor triumfuri ? Care este inceputul singuratatilor noastre daca nu o iubire care n-a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati daca nu atitea iubiri inchise numai in noi ? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi nesfirsite nu s-au nascut din atitea si atitea surisuri, imbratisari si saruturi neimpartasite si necunoscute ? Nu cautam noi totul, fiindca am pierdut ceva ? O singura fiinta ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atitia din noi individualul, existenta, ca singuratatile noastre cresc fara radacini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sint singuratatile noastre, hranite din atitea iubiri ce nu s-au realizat, pentru a ne sustine elanul inspre alte lumi si inspre alte vesnicii.

Teama ca ne-am putea intilni cu noi insine... (Sursa temerilor).

A te detasa elegant de lume ; a da contur si gratie tristetii ; o singuratate in stil ; un mers ce cadenteaza amintiri ; cu pasul spre impalpabil ; cu respiratia in marginile tremuratoare ale lucrurilor ; trecutul renascut in inundatia de miresme ; mirosul, prin care invingem timpul ; conturul lucrurilor invizibile ; formele imaterialului ; a te adinci in intangibil ; a pipai lumea purtata de miros ; dialog aerian si disolutie plananta ; a te scalda in propria ta rasfringere...

Teama de secretul celui mai mic lucru, teama ca toate lucrurile indiferente ce ne inconjoara ar prinde pentru o clipa viata si ne-ar sopti vorbe de neuitat, primejdioase si fatale, ca ne-ar incredinta secrete pe care nu le vrem si destainuiri ce nu le asteptam, ca lucrurile mute ne-ar da o misiune grea, irealizabila, chinuitoare, ca ne-ar face interpretul lor, cuvintatorul lor... Teama de lucrurile care tac, de apropierea lor misterioasa, de vesnicia lor solemna sau teama ca nemiscarea lor ar fi o iluzie, teama nesfirsita ca toate aceste lucruri ne vor spune odata tot, dar absolut tot si dorinta arzatoare ca totul sa fie de nespus.

Nu iubesc muzica decit aceia care sufera din cauza vietii. Pasiunea muzicala se substituie tuturor formelor de viata care n-au fost traite si compenseaza in planul experientei intime satisfactiile inchise in cercul valorilor vitale. Cind suferi traind, necesitatea unei lumi noi, deosebita de cea in care vietuiesti obisnuit, se naste imperios pentru a nu te risipi intr-un pustiu interior. Si aceasta lume numai muzica o poate aduce. Toate celelalte arte descopera viziuni noi, configuratii sau forme noi ; numai muzica aduce o noua lume. Operele cele mai de seama ale picturii, oricit te-ar fura contemplarea lor, te silesc la comparatii cu cu lumea de fiecare zi si ca atare nu-ti ofera posibilitatea de a intra intr-o lume complet deosebita. In toate celelalte arte, totul este aproape, dar nu atit de aproape incit sa devina o suprema intimitate ; in muzica insa, toate sint atit de departe si atit de aproape, incit alternanta intre monumental si intim, intre inaccesibil si liric creeaza o intreaga gama de extaz launtric. In fata nici unui tablou din lume n-ai simtit ca lumea ar putea incepe de la tine ; dar sint finaluri de simfonii care nu o data te-au silit sa te intrebi daca tu nu esti inceputul si sfirsitul. Nebunia metafizica din experienta muzicala creste cu cit ai pierdut mai mult si cu cit ai suferit mai mult in viata ; caci prin aceasta ai putut intra mai deplin in alta lume. Cu cit te adincesti mai mult in trairea muzicala, cu atit maresti insatisfactia initiala si agravezi drama originara care te-a facut sa iubesti muzica. [...] Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sa fim, iar magia ei ne incinta pentru o clipa transpunindu-ne in lumea noastra ideala, in lumea in care ar fi trebuit sa traim. Dupa dezbinarile nebune ale fiintei tale, te apuca o dorinta de puritate angelica, in care te-ai putea unifica intr-un vis de transcendenta si de seninatate, departe de lume, plutind intr-un zbor cosmic, cu aripile intinse spre vaste departari.

Numai iubirea de departe, iubirea care creste alimentata de fatalitatea spatiului, numai aceasta se prezinta ca stare pura. Atunci ai priza directa pe adinca ei interioritate, atunci traiesti iubirea ca iubire, adincindu-te in zvicnirile unui sentiment, in farmecul lui voluptos, care face suferintele fluide, le topeste ca intr-o iluzie. [...] Iubirea care ramine dorinta si creste numai in dorinta, nu este decit o manifestare a acelei iubiri care nu vrea sa se realizeze de teama de a muri.

Omul isi iubeste existenta lui incurcata. Si, daca el a dat nastere la dezbinarea catastrofala intre amagiri si esente, el va suporta nu fara o oarecare voluptate deznodamintul. Daca omul ar iubi calmul, echilibrul si siguranta, ar fi gasit el o solutie ca sa se debaraseze de una din doua. Ar fi preferat desigur amagirile, fiindca sint mai imbatatoare si mai trecatoare. Eternizarea conflictului tine insa de natura omului si de iubirea lui secreta pentru fatalitate.